Potrivit datelor publicate de Eurostat în ianuarie 2026, energia din surse regenerabile a acoperit 26,7% din consumul de încălzire și răcire al Uniunii Europene în 2024, cel mai ridicat nivel de când se face această măsurătoare, iar creșterea vine în principal din biomasă și din pompele de căldură.

În spatele cifrei stau lucruri foarte concrete: rumegușul care se adună zilnic la un gater, talașul dintr-un atelier de tâmplărie, cojile rămase după procesarea florii-soarelui sau tulpinile lăsate pe câmp după recoltă. Toate se pot presa în brichete, adică într-un combustibil compact care arde în instalația de încălzire pe lemn pe care omul o are deja. Mai jos sunt luate pe rând întrebările care apar înainte de o astfel de investiție, de la ce materiale se pot presa până la ce utilaje intră în flux și ce capacitate are sens.

Prin ce diferă bricheta de pelet?

Bricheta este biomasă măcinată și presată la presiune mare, într-o formă mult mai mare decât peletul, de regulă cu latura sau diametrul de 50 până la 60 de milimetri. Sub presiune se eliberează lignina din materialul lemnos, care se comportă ca un liant natural și ține bricheta densă, fără să fie nevoie de vreo substanță adăugată.

Peletul are nevoie de un cazan cu arzător automat, în timp ce bricheta se pune direct în soba, cazanul, șemineul, cuptorul sau grătarul existent, exact cum s-ar pune un lemn, iar temperatura se menține stabilă între o oră și jumătate și două ore. Cine produce peleți vinde deci către gospodăriile care și-au montat un cazan special, în timp ce cine produce brichete vinde către oricine se încălzește cu lemne, adică spre un public mult mai larg.

La nivel european, calitatea brichetelor de lemn este descrisă de standardul ISO 17225-3, care le împarte în clasele A1 și A2, pentru lemn virgin și reziduuri netratate chimic, și clasa B, care acceptă și lemn uzat sau tratat.

Din ce se pot face brichetele?

Materia primă clasică este rumegușul, pentru că se adună constant acolo unde se prelucrează lemnul și are deja o granulație apropiată de cea de lucru. Lângă el intră talașul, șpanul și deșeurile de lemn tocat, care trec mai întâi printr-un tocător.

A doua categorie vine din agricultură și cuprinde paiele, stuful, cojile de floarea-soarelui, de hrișcă, de orez și resturile de cereale. Aici brichetarea rezolvă o problemă reală, pentru că materialele acestea sunt voluminoase și au o valoare mică așa cum sunt, în timp ce presate ajung la o densitate care le face transportabile și vandabile. Există chiar și o presă construită special pentru deșeurile de floarea-soarelui rămase după recoltare, adică pentru capetele și tulpinile rupte care rămân pe câmp.

O a treia categorie, mai puțin cunoscută, o formează deșeurile care se strâng la elevatoare și în silozuri, unde praful și resturile de la manipularea cerealelor ajung în cantități surprinzător de mari. Pentru ele există prese cu malaxor cu snec și controler de cântărire, care alimentează uniform presa.

Separat stă brichetarea prafului de cărbune lemnos, a turbei și a lignitului, care urmează o logică diferită, pentru că aceste materiale se presează umede, de la 30% în sus, și cer un liant precum amidonul, neavând lignină proprie.

Cât de uscat și cât de mărunt trebuie să fie materialul?

Bricheta iese compactă sau se sfărâmă în mână în funcție de două lucruri, amândouă ținând de material, nu de utilaj. Prima este umiditatea, care nu trebuie să depășească 12%, pentru că apa nu se comprimă, iar un material prea umed nu se compactează. A doua este dimensiunea particulelor, care nu trebuie să treacă de 25 de milimetri, pentru că bucățile mari nu se leagă între ele.

De aici rezultă și cele două utilaje care apar aproape mereu în fața presei, adică tocătorul, care aduce materialul la dimensiunea de lucru, și uscătorul, care îi scoate apa. Rumegușul proaspăt de la gater trece cu mult peste pragul de 12%, așa că are nevoie fie de un uscător, fie de timp și spațiu sub șopron, în timp ce un atelier care lucrează cherestea uscată poate sări peste această etapă și poate cumpăra doar presa.

Presă de sine stătătoare sau linie completă?

Configurațiile de pe piață se împart în două. O presă de sine stătătoare este soluția pentru cine are deja materialul uscat și mărunțit. Materialul intră în pâlnie, iar un melc, adică un șurub elicoidal, îl împinge prin matriță sub presiune. O astfel de presă ocupă câțiva metri pătrați.

Cealaltă variantă cuprinde tot fluxul, iar aici există linii de brichetare care cuprind uscătorul, alimentarea și presa într-un singur set, împreună cu evacuarea fumului de la uscare. O linie de 250 de kilograme pe oră vine cu un complex de uscare dimensionat puțin peste capacitatea presei, tocmai ca uscarea să nu devină gâtuitura fluxului, iar puterea totală instalată ajunge în jurul a 29 kW. La 500 de kilograme pe oră configurația se dublează, cu un uscător cu două cicloane și cu două prese în paralel, iar puterea urcă spre 61 kW.

Alegerea între cele două nu ține de buget, ci de materia primă, pentru că un material uscat cere doar presă, unul umed cere linie, iar diferența de preț vine aproape integral din uscător.

Ce forme de brichetă se produc?

Forma brichetei depinde de tipul de presă și nu se mai schimbă ulterior, iar la vânzare se vede direct.

Presele de tip Pini Kay dau o brichetă pătrată, de 50 pe 50 sau de 60 pe 60 de milimetri, cu un orificiu în mijloc prin care circulă aerul la ardere, iar acesta este formatul cel mai bine cotat pe piața de combustibil. Presele mecanice cu impact dau o brichetă de tip Nestro, rotundă, de 50 de milimetri, fără gaură în interior, iar alte prese cu melc dau o brichetă cilindrică simplă.

Diferența se vede și în utilajele care urmează după presă, pentru că brichetele Pini Kay și Nestro ies într-un fir continuu care se taie la lungime, automat, cu până la zece tăieri pe minut. Dacă producția merge spre magazine, la capătul liniei mai intră o mașină de ambalat în folie, pentru că bricheta se vinde în pachete, nu în vrac.

Cât produce o presă într-o zi de lucru?

Capacitatea se măsoară în kilograme pe oră și se traduce ușor în producție zilnică, pentru că la un schimb de opt ore o presă de 200 kg/oră scoate în jur de 1,6 tone, una de 350 kg/oră ajunge la aproape 3 tone, iar o linie de 500 kg/oră depășește 4 tone. Valorile din specificații sunt capacități maxime, atinse cu material bine mărunțit și uscat.

Alegerea pornește de la cantitatea de deșeu disponibilă într-un an, nu de la cât s-ar dori să se producă. Un gater mic sau o fermă cu resturi vegetale se încadrează de obicei în zona de 200 până la 350 de kilograme pe oră, cu care se acoperă consumul propriu și un surplus pentru vânzare, în timp ce de la 500 de kilograme pe oră în sus se intră în producție continuă, unde apare și nevoia de ambalare.

Ce presupune instalarea?

Utilajele de brichetare au nevoie de o hală acoperită și de alimentare trifazată, iar puterea instalată pornește de la circa 11 kW la o presă mică și urcă spre 61 kW la o linie completă de 500 de kilograme pe oră.

Spațiul se calculează pentru tot fluxul, nu doar pentru presă. Uscătorul este de regulă cea mai lungă componentă, iar lângă el mai stau tocătorul, transportorul cu snec și zona de tăiere sau de ambalare. Separat se socotesc locul în care se ține materia primă și cel în care se depozitează produsul finit, care ocupă mai puțin, tocmai pentru că presarea reduce volumul de câteva ori. Într-o hală unde se lucrează material lemnos uscat se ia în calcul și un sistem de aspirație a prafului.

Cât costă și când se justifică investiția?

Prețurile acoperă un interval larg, pentru că sub aceeași denumire intră configurații foarte diferite. O presă de sine stătătoare, pentru material deja uscat, se încadrează în câteva mii de euro, în timp ce o linie completă, cu uscător, alimentare și tăiere, ajunge la câteva zeci de mii. Diferența vine din uscător, din gradul de automatizare și din capacitate, așa că două prețuri apropiate pot acoperi seturi de utilaje diferite.

Rentabilitatea se citește în costul pe tonă, nu în prețul de achiziție. Acesta adună energia electrică, energia consumată la uscare, munca, ambalarea, piesele care se uzează și manipularea materiei prime, care nu este niciodată chiar gratuită, chiar dacă materialul este propriu. Suma împărțită la tonele produse se compară cu prețul brichetelor din comerț sau cu costul combustibilului folosit acum, iar diferența arată destul de repede dacă investiția are sens.

Pentru cine nu are de la început bugetul unei linii complete există și varianta etapizată, cu tocător și presă la început, urmate de uscător și de ambalare pe măsură ce producția crește. Merită verificată și eligibilitatea acestor utilaje pentru finanțare prin AFIR, care depinde de intervenția deschisă și de tipul de beneficiar.

Ce contează la alegerea utilajului?

Patru lucruri cântăresc cel mai mult la alegerea utilajului. Umiditatea reală a materialului stabilește dacă e nevoie de uscător, iar acesta schimbă și configurația, și bugetul, deci se estimează primul. Capacitatea se alege după cantitatea de deșeu disponibilă, pentru că un utilaj prea mare stă degeaba, iar unul prea mic devine limitativ după câteva luni. Al treilea lucru este forma brichetei, care ține de tipul presei și hotărăște cum arată produsul la raft, iar al patrulea ține de felul în care se asigură piesele de uzură, pentru că o presă oprită înseamnă producție pierdută.

Înainte de alegerea unui model, un inventar scurt ușurează discuția cu furnizorul: ce material există, în ce cantitate pe an, cât de umed ajunge la utilaj și cât spațiu poate fi alocat. Vezi gama de prese și linii de brichetare, împreună cu tocătoarele, uscătoarele și utilajele de ambalare și cere o configurație calculată pe materialul de care dispui.

–