Prima oară când am luat contact cu bodyguarzii lui Georgescu a fost pe 30 decembrie, la Curtea de Apel. Încă de cum a sosit mi-am dat seama că nu va fi ușor. Însă nici nu îmi imaginam ce avea să se întâmple.
Un grup de bodyguarzii, pe care încă nu știam cum să îi încadrez, a apărut în siajul lui Călin Georgescu și a blocat accesul în punctul de control al instituției. Nu înțelegeam cine sunt și de ce presa stătea după ei. Am ratat complet momentul.
Atunci, am stat mai bine de opt ore în picioare în fața ușii unde era judecat Călin Georgescu. O bună bucată de vreme a fost relativ liniște. În fața ușii erau destul de mulți susținători – de la femei care căutau ceartă cu presa, la altele care își puneau copiii să recite tot felul de cântece religioase și până la doamne care citeau stâlcit rugăciuni.
„Eu sunt aici cu un singur scop. Să împiedic presa să își facă treaba.”
Un grup de bodyguarzii stătea lipit de ușă. Nu avea niciun sens. În spatele lor, toată presa. Printre ei, doi indivizi mi-au atras atenția în mod deosebit. Unul era contondent în gândire, cu logica unui copil de patru ani. Celălalt, la un moment dat, incitat de femeile ațâțătoare și de rugăciunile descântătoare, se trezește gândind cu voce tare: „Eu sunt aici cu un singur scop. Să împiedic presa să își facă treaba.”
Câțiva fotografi și cameramani de lângă mine l-au auzit perfect, în toată hărmălaia. Am înțeles ce voia să spună abia când a ieșit integratorul din sală.
Batalionul violenței a creat imediat un con care l-a încapsulat pe integrator la bază, iar pâlnia, prin presiunea brațelor, coatelor, pumnilor și picioarelor, a anihilat întreaga presă românească în doar câteva clipe.
Cei mai mulți dintre colegii mei au suferit fizic în acea zi. Munceam și eram în cel mai mare pericol. La final, aveam gâtul uscat, mă durea splina și am rugat un jandarm să mă însoțească până la mașină, ca să fiu sigur că nu leșin.
De atunci, am mai fost la Mica Unire și la depunerea semnăturilor pentru alegerile din mai. De fiecare dată a fost la fel. Niciodată nu am puterea să îl urmăresc până la final. Contactul inițial este efectiv o luptă pe viață și pe moarte. Mă epuizează, mă sleiește, dar, mai important, mă face să mă întreb: de ce mă chinui să realizez o imagine puternică unui om fără niciun fel de empatie? Îmi răspund: poate reușesc să îi fac pe oameni să îl vadă așa cum îl văd eu.
O fetiță salvată de tatăl ei în ultimul moment
La Mica Unire am asistat însă la un moment îngrozitor. Am anticipat traseul de ieșire al lui Călin Georgescu și l-am așteptat chiar în zona de unde urma să fie preluat de mașină. Acolo a venit și un tată cu o fetiță. Văzând cum se apropie puhoiul de susținători, m-am întors către el și i-am strigat – eu și câțiva dintre deschizătorii de drumuri ai Integratorului – să se ferească, pentru că este extrem de periculos. Ne-a răspuns că nu îi pasă.
O fetiță a fost urcată pe o mașină de către tatăl ei în ultimul moment, altfel ar fi fost strivită de mulțimea dezlănțuită Foto: Mugur Vărzariu
În câteva secunde, mulțimea s-a prăvălit peste noi. În timp ce eu mă împiedicam de un mic garduleț, am apucat să văd cum el era strivit într-o mașină parcată. Cu ultimele puteri, și-a salvat fetița aruncând-o efectiv pe capota mașinii.
Am fost în Siria. Am participat la mai multe evenimente violente. Niciunul nu se compară cu violența declanșată asupra presei de batalionul legionarilor lui Georgescu.
Guru le-a spus că presa este dușmanul. Atât i-a trebuit legionarului cu misiune divină.
În mod normal, toți jurnaliștii ar trebui să le facă o plângere penală pentru violențe și împiedicarea exercitării profesiei.
Integratorul se plânge de presa care nu vede cum el transformă apa în vin. Nu o vede însă pe Anca Alexandrescu, care latră de lângă el „Marș, mă, javrelor!” și lovește cu microfonul în microfonul colegilor de la alt post de televiziune.
Niciodată nu a fost așa rău
Jurnalista Loredana Diacu a descris scene asemănătoare la depunerea candidaturi lui Călin Georgescu.
„Nici nu știi cum să descrii atmosfera de azi (vineri n.r.) de la BEC. Scandări, multă ură. În special contra Digi și Antena. Față de toata presa, în general, dar Digi și Antena au tratament preferențial. Îmbrânceli. Urâte, spre violente. Dure.
Iar la venirea lui CG… dezastru. Am fost împinsă pe vremuri de cefele late ale lui Dragnea. Am fost la multe proteste în viață, dar niciodată nu a fost atât de rău ca azi. Am încercat, ca și restul presei, să ajung cu microfonul lângă CG. Burcea și încă un bodyguard cu păr grizonat mă împingeau sistematic ca să nu mă apropii de el. Deseori cu antebrațele proptite în stomacul meu. Și tot ei strigau: „Nu împinge, nu împinge.” Asta în timp ce împingeau cu duritate de oțel.
Am strigat spre CG să le spună bodyguarzilor lui să nu mai împingă în halul ăla. Nicio reacție, evident. Am strigat și spre jandarmii de lângă mine să ne protejeze un pic, să le ceară alora să nu mai împingă atât de brutal. Nicio reacție, evident.
În mulțimea de protestatari, mulți virulenți. O fată numai că nu plângea de ură, spurcându-i pe cei de la Digi. Se înroșise la față, se umflase de atâta țipat.
La plecare, bărbați cu fețe de interlopi au făcut cordon din nou în spatele lui CG. Fețe de-a dreptul de cuțitari, unii. Alții doar de bătăuși. Unii păreau oameni normali. Și poate or și fi în viața de zi cu zi. Acolo însă erau doar mașini de împins presa”, a scris Loredana Diacu pe contul ei de Facebook.
Sursă expresspress.ro
